Emoții pierdute, emoții găsite

Pierdute și găsite.

Știi secțiunea aceea de obiecte pierdute și găsite dintr-un hotel? Locul acela în care lucruri mici și mari își găsesc o casă? Pentru unele din ele, oamenii se întorc. Altele, rămân uitate. Iar dacă nu au valoare percepută, cel mai probabil sunt și aruncate.

Cred că și noi avem un loc al nostru de pierdute și găsite. Un loc unde sunt îngrămădite emoțiile pierdute de care nu ne-a interesat, despre care am crezut că nu sunt valoroase. Sau pe care așteptam să le revendice altcineva, poate, poate le dă un scop mai bun decât am reușit noi. Sau și mai bine, speră că acel cineva știe foarte bine ce să facă cu ele.

De-a lungul anilor, am abandonat și eu multe emoții. Dar nu pentru că le-am pierdut din greșeală, ci pentru că am vrut să ajungă undeva la fundul cutiei de pierdute și găsite. Dar ghici ce? Când mă puneam să scot o emoție de care aveam nevoie, tot pe acelea de le abandonasem le găseam. Probabil ai auzit fraza aceea celebră, cum faci un lucru, așa le faci și pe celelalte. Observ că așa stă treaba și cu emoțiile. Cum simți una, așa le simți și pe restul. Dacă îți pierzi forța de a le simți pe cele grele, vei pierde și forța de a le simți pe cele mai puțin grele.

Eu am niscaiva emoții la fundul sacului pe care a trebuit să le revendic.  Fie că am vrut, fie că nu.

Frica. Ohh, good old friend. Am simțit pentru prima dată frică conștientă când tata era în spital. Cea mai intensă a fost când am ajuns la el, după ce am fost sunată să vin repede. Și azi, acel moment e atât de viu în mine. Sora și mama erau cu el la spital, eu eram acasă și îi pregăteam niște macaroane cu brânză de vaci slabă. Îi plăceau. Am ajuns la el în salon și a arătat spre niște pijamale, undeva în aer. Nu era nicio pereche de pijamale acolo. Ci doar neputința invizibilă a unui altfel de final. Am îndesat frica la fundul sacului de emoții pierdute. Sau cel puțin asta am crezut. Și-a găsit ea drumul înapoi spre mine. Când mama a fost internată în spital. (Și eu mă întreb de unde am atât de multă forță emoțională). Însă acum, frica a avut o altă dimensiune. Parcă se legase de curaj. Nu mai era singură. Se alăturase și încrederea, iubirea necondiționată, recunoștința, acceptarea, forța, respectul. O întreagă armată îmi susținea acum frica. Aș fi vrut să știu asta la tata. Erau emoțiile alea despre care credeam că le-am pierdut, doar pentru că al meu corp a trăit mult timp în frică. Pierdute, dar găsite. Nu te învață nicio carte cum se simte emoția pentru tine. În corpul tău, cu gândurile tale, cu putințele și neputințele tale. E nevoie de multă prezență ca să ajungi să recunoști ce simți cu adevărat. E nevoie de o forță interioară stabilă să nu vrei să te bagi și tu în coșul cu obiecte pierdute, ca să te asiguri că nu te mai găsește vreo emoție vreodată.

Imposibil.

Toate emoțiile sunt în interiorul tău. Oricât de mult le-ai căuta sens și alinare în afara ta, ele sunt în tine. În senzații, în bătăile inimii, în lacrimi, în dialog interior, în ritmul respirației. Relația cu emoțiile este o relație atât de prețioasă, în care investim atât de puțin. Încearcă să lucrezi la relația asta. Dacă nu îți iese și simți că ai obosit încercând, găsește un om căruia să îi pese de tine și de emoțiile tale, când ție îți este mult prea greu să o faci. Poate unuia căruia îi pasă chiar mai mult decât ție. Eu nu aș fi reușit să o scot la capăt dacă nu aș fi avut alături de mine familia, psihologul, coach-ul și mentorul meu. Sunt binecuvântată cu niște oameni parcă trimiși de Dumnezeu.

Și în tot acest proces, dă credit emoțiilor tale. Ai încredere că ceea ce simți e real. Devino curios în a-ți cunoaște emoțiile. În a-ți cunoaște senzațiile, lacrimile, ritmul inimii emoțiilor tale.

Tu cât de bine îți cunoști emoțiile? Ce emoții fac echipă atunci când ai cel mai mare nevoie de sprijin emoțional?

Din pachetul meu de emoții semnătură, mai am dorul. Acea emoție care îmbrățișează toate amintirile sufletului. Face o echipă de forță cu recunoștința, iubirea, acceptarea. Cel mai bine se simte prin miros de ciorbă cu leuștean, rufe proaspăt spălate și vizual, prin flori proaspete, în culori de toamnă.

Nicio pregătire profesională nu ar fi știut să mă învețe cum se simt toate emoțiile astea și ce să fac astfel încât să nu mă doboare. Pentru mine, e atât de valoros ca atunci când cineva vine la mine și îmi spune: Andreea, îmi e greu. Nu știu ce să fac cu ce simt, să pot să îi spun cu toată inima că știu ce simte acel om și să pot să îl susțin din experiență, nu din teorie. Să pot să îi validez profund simțirea.

Se scurge în societate tot mai multă nesiguranță, stres, frică, anxietate. Și facem coadă la ele ca și cum ar fi un izvor de apă rece într-o zi toridă. Hrănim celule emoționale cu îngrijorare și tot noi ne judecăm, că de ce nu ne iese. O să ne iasă în momentul în care fiecare dintre noi își va asuma responsabilitatea pentru relația cu emoțiile. O să ne iasă atunci când o să ne credem pe cuvânt, o să ne iasă atunci când o să punem osul la treabă.

Nu spune nimeni că e simplu. Știu că nu e. Însă merită efortul. E o luptă de putere între emoțiile care vor să fie auzit cu adevărat și cele care doar strigă mai tare, pentru că cele din urmă nu au suficientă trăire, frecvență, forță interioară.

Găsește vocea emoțiilor tale. Învață să le auzi subtilitățile. Nu le mai arunca în coșul cu pierdute, fără să le mai găsești. Antrenează-ți relația de încredere cu emoțiile tale și ele te vor răsplăti înzecit. Vor deveni cel mai puternic aliat al tău dacă vei găsi curaj să le (re)dai o voce.