E dreptul tău să te oprești

Înainte să acumulez atât de multă oboseală emoțională încât m-a dus în burnout și depresie (confirmată de medic, nu “în capul meu”, cum mai citim zilele astea), frânele mele nu mai mergeau. Și ce a fost interesant e că eu am observat asta abia după ce au cedat de tot.

Vedeam semne că am fost „bine” mult prea mult timp: izbucneam din orice și destul de ușor, mă simțeam ușurată când call-urile de la job se anulau, lucrurile mici ca spălatul pe dinți mi se păreau o corvoadă, mi se făcea frică numai când mă gândeam că trebuie să plec de acasă (pentru că aveam niște atacuri de panică teribile în Uber). Atacurile de panică erau la ordinea zilei, nu doar când plecam de acasă, cât și la duș, când mă spălam pe dinți, când mâncam. Undeva în interiorul meu știam că ceva nu e la locul lui, însă am continuat să fiu și să fac lucrurile ca și cum totul ar fi „normal”.

Oare de ce nu ne oprim atunci când obosim, și ne oprim atunci când nu mai avem încotro? E ceva specific nouă, femeilor, sau cunoașteți și bărbați în situația asta? M-aș bucura enorm să îmi povestiți. Așa aș ști unde e nevoie de mai mult sprijin.

Când mă uit  cu mintea de acum, la momentele de atunci, cred că unul din motivele pentru care uitasem să mă opresc, este că nu am fost niciodată învățată că oprirea este o opțiune viabilă. Nu dacă vrei să îți iasă ce îți propui. Plus că veneam dintr-un mod de supraviețuitor pe care îl „antrenasem” cu brio în toate drumurile parcă nesfârșite, la mama la spital și înapoi.

Alergătură și supraviețuire văzusem și în copilărie. Muncă multă și puțina odihnă. Interiorizasem mesajul că valoarea rezidă în ceea ce facem pentru ceilalți, în cât de multe reușim să bifăm într-o zi. Odihna părea să fie o formă de egoism. Oprirea parcă era văzută ca lene. Era mereu ceva de făcut, de aranjat, de rezolvat. Aceste comportamente nu se integrează dintr-o singură experiență, ci se absorb prin mii de momente mici, constante. Până la vârsta adultă, ajungem să interiorizăm că „existăm pentru că facem”. Se simte ca un fel de a fi. Al tău, al meu, al tuturor celor ce am crescut în generația noastră. Al tuturor celor ce am văzut oboseala în ochii mamelor, a bunicilor, a taților. Însă nu am știut cum să îi oprim. Cum să le spunem, mai stai cu mine mamă, tată. Sunt aici. Eu te iubesc pentru că ești, nu pentru ce faci.

Așa ajunge sistemul nervos să devină dependent de acțiune. Când o femeie, sau chiar și un bărbat (mi-ar plăcea să vorbim mai mult și cu ei și despre ce simt ei),  a fost în mișcare constantă ani de zile, sistemul nervos se recalibrează în jurul acestei stări. Să fii mereu ocupată devine fundamentul. Când în sfârșit te oprești, în loc să simți ușurare, simți anxietate, neliniște, vinovăție. Corpul a uitat cum se simte odihna. Să te oprești nu se simte ca siguranța. Se simte ca un pericol.

Această vinovăție pe care odihna o declanșează este insuportabilă. Nu știm ce să facem cu ea și o ignorăm. În momentul în care ne oprim, lista cu ceea ce ar trebui să facem devine și mai grea. Sentimentul că nu am făcut destul, că am putea dezamăgi pe cineva,  apare imediat. Așa că ne apucăm din nou de treabă.  Să compensăm că ne-am „permis” să stăm. Și nu pentru că avem energie, ci pentru că mișcarea este mai puțin dureroasă decât statul pe scaun cu vinovăția. Tot ce faci în acel moment este să fugi de o emoție pe care nu ai fost niciodată învățată să o tolerezi, să o vezi, să o accepți.

Vorbeam și în articolul trecut despre identitățile noastre în momentele de criză. Atunci când ne oprim, parcă pierdem ceva din identitatea noastră, construită pe ideea că este nevoie de noi, că suntem indispensabile. De câte ori nu ai gândit: păi dacă nu le fac eu, cine le face? Nimeni. 

Astfel că dacă te oprești,  cine mai ești? Sentimentul valorii de sine este atât de profund legat de a fi cea care ține totul laolaltă, încât odihna pare o amenințare la identitate. Nu doar că nu fac nimic, dar cine sunt dacă nu fac ceva? Prin acțiune vrem să ne dovedim valoarea. Față de noi și față de toți cei care ne privesc. E ceva atât de intim încât e nevoie de mult curaj să recunoaștem asta. Suntem atât de absorbite de ceea ce avem de făcut, încât nu putem să vedem cât de epuizate suntem, de fapt. Eu pur și simplu nu îmi mai recunoșteam oboseala.

Iar asta e atât de dureros.  Cu cât o femeie devine mai epuizată, cu atât vede mai greu câtă nevoie de odihnă are. Chiar nu mai știe cât de obosită este. A funcționat pe bază de adrenalină și cortizol atât de mult timp încât are impresia că asta e energie. Se compară cu sinele ei din trecut, care era la capacitate maximă și ajunge la concluzia că ar trebui să poată face mai mult. Epuizarea devine vizibilă doar atunci când corpul forțează în sfârșit oprirea – boală, epuizare, cădere nervoasă. Priviți femeile din jurul vostru cu atenție și nu le lăsați să ajungă aici. Fiți voi frâna lor, atunci când cea internă nu mai funcționează.

Pentru că de multe ori, e ca și cum am aștepta o permisiune să putem să spunem stop. O permisiune inconștientă. Problema e că permisiune asta nu pare să vină vreodată. Așteptăm până când terminăm totul de făcut, însă ghici ce?  Acest tot nu prea  se termină. Permisiunea asta trebuie să vină din interior, însă nimeni nu ne-a arătat vreodată cum să facem asta. Și cum arată asta.

Să te oprești înseamnă ceva mult mai mult decât că te odihnești. De foarte multe ori înseamnă că sentimentele ies la suprafață. Când o femeie aflată în continuă mișcare se oprește în sfârșit, tot ceea ce a depășit o ajunge din urmă. Durerea. Furia. Dorul. Frica. Întrebările la care nu are încă răspunsuri. A rămâne ocupată este, pentru multe femei, o strategie foarte eficientă de evitare a emoțiilor. Nu se oprește pentru că se teme de ceea ce o va aștepta în liniște. Ce spuneam și în articolul precedent. Curățenia prin amintiri a fost o activitate din care m-am oprit cu greu. Știam că dacă o fac, va trebui să simt tot ce a fost. Rezultatul a fost același. Tot am simțit. Și poate dacă m-aș fi oprit la timp, aș fi simțit cu mai mult simț de răspundere.

Ce mă întristează și mă înfurie deopotrivă, este că societatea în care trăim încă celebrează epuizarea femeii.

„Nu știu cum reușește.” „Nu se oprește niciodată.” „Este incredibilă.” Epuizarea a fost redenumită o superputere pentru femei. Femeia este lăudată pentru că funcționează la cote maxime. Cu cât dăruiește mai mult, cu atât este mai admirată. A se opri ar însemna să piardă identitatea pe care lumea i-o confirmă. Și această confirmare, chiar dacă o costă totul, este greu de abandonat. Iar asta trebuie schimbat.

Te invit să citești aceste gânduri cu inima deschisă și fără judecată față de tine. Pune un pic de blândețe. Fiecare din motivele de mai sus reprezintă poate o oglindă pentru tine. În care ai nevoie să te vezi cu adevărat.  Când ajungem să înțelegem de ce nu ne putem opri, ceva se deblochează. Rușinea dispare. Și din acel loc, schimbarea reală devine posibilă.

Cel mai puternic lucru pe care îl poți spune unei femei care nu se poate opri este acesta: ai fost învățată că valoarea ta rezidă în rezultatele tale. Eu sunt aici să  îți spun că nu e așa și să te sprijin să vezi asta la tine. Respiră.

Tu ce alegi să spui azi femeilor din jurul tău, care aleargă obosite? Sau chiar bărbaților. Sau tuturor celor pe care îi iubești.