Cred că acesta e și motivul pentru care am făcut mulți ani de actorie. Din Școala Generală până când m-am mutat din Bârlad, în București, la facultate. Toate personajele pe care le interpretam aveau pentru mine un efect de catharsis. Îmi permiteau să îmi exteriorizez acele emoții care poate altfel nu erau permise atunci de către societate, pentru că asta te făcea prea sensibil/ă. Îmi aduc aminte, ca și cum ar fi fost ieri, un exercițiu de improvizație, în aula liceului, în care nu aveam voie să vorbesc, ci doar să mă exprim prin corp, cu ajutorul muzicii. Am plâns mult atunci. Am eliberat multe emoții.
În familia mea, tata era forjor, mama confecționeră. Ați văzut vreodată o familie de moldoveni modești în acțiune? Își pun tot sufletul pe tavă pentru binele celor din jur, încât stai și te întrebi, lor ce le mai rămâne? Am învățat să fiu bună și blândă datorită lor. O zână bună, prielnică omului cinstit și având, asemeni lor, mereu soluții pentru dificultățile celor din jur. Am în sânge încurajările și vorba bună.
Mi-a răsunat mult timp în minte întrebarea oare ce mi-am dorit să fiu când eram mică? Nu am știut niciodată răspunsul la întrebarea asta, pentru că nu îmi amintesc ce aș fi vrut, însă ce știu e că mi-a plăcut dintotdeauna să vorbesc, să am cuvintele la mine, cum mi se spunea de multe ori. Intuitiv am ales să urmez o Facultate de Comunicare și Relații Publice. Am aplicat atunci la Comunicate și PR, Psihologie și Sociologie. Alegerea de a rămâne la Comunicare a fost o combinație între o decizie financiară, căci am intrat printre primele la buget, și multitudinea de posibilități de job-uri pe care le puteam avea după absolvirea facultății. O să fiu sinceră cu tine. M-am întrebat mereu cum ar fi arătat viața mea, dacă aș fi ales Psihologie, unde, după retragerea altor viitori studenți, intrasem și acolo la buget. Am ales cum știam eu mai bine pentru atunci și a fost okay.
M-am angajat în primii ani de Facultate. Primul meu job serios a fost în HR, într-o multinațională, lucrând progresiv în zona asta. Printre oameni și cuvinte. Mutarea într-un oraș mare nu a fost chiar simplă. Dorul de casă, schimbările și stresul cotidian m-au dus într-un tăvălug de atacuri de panică greu de dus. Așa am ajuns, să iau contact, în 2013 pentru prima dată, cu zona asta de dezvoltare umană. Am mers, ghidată de o colegă de muncă, devenită prietenă bună între timp, la psihoterapie. A fost una din cele mai bune decizii pe care le puteam lua pentru mine. Am început să văd repede rezultate și am continuat cu o căutare mai profundă în zona asta.
Între timp l-am pierdut pe tata. Un prim cutremur personal. A plecat prea devreme și parcă nu am apucat să mă bucur de el. Căutarea mea a devenit și mai plină de dorință.
Anii au trecut. Am mai avut parte și de alte cutremure personale, parcă la fel de greu de dus. O despărțire tumultoasă și un diagnostic de cancer în familia apropiată. Am început să mă apropii și mai mult de zona asta de dezvoltare umană. Știam în adâncul sufletului că trebuie să fie și un alt mod de a trăi, o altă perspectivă, cu acceptare și încredere.
La 29 de ani descopeream o meserie care face exact asta. Prin coaching ajut oamenii să își crească potențialul emoțional, să capete încredere în viață, chiar dacă uneori ea pare greu de dus emoțional. Să își împlinească potențialul uman dincolo de experiențele care i-au marcat. Coachingul e bagheta mea de zână bună, prin care îi ajut pe oameni să își depășească condiția și să trăiască cu prezență emoțională.
Tot la 29 de ani, am luat pentru prima dată contact cu ceea ce azi a devenit un concept aflat pe buzele tuturor: inteligență emoțională. Am făcut în 2019 un assessment care să îmi măsoare coeficientul de inteligență emoționlă. Rezultatul meu? Coeficient mult peste medie, pentru categoria de vârstă la care eram atunci. M-a intrigat asta și am vrut să aflu mai multe. Am investit în mentorat pentru a înțelege mai în detaliu ce însemna un coeficient peste medie. Astfel, că am ajuns să ma certific în zona asta, pentru a putea oferi răspunsurile pe care eu la aflasem, și altor oameni. Am investit constant de atunci în dezvoltarea mea personală. Am devenit astfel, singura și cel mai tânăr Coach acreditat ANC și Coach Profesionist ICF în formare, din România, care folosește în munca ei ECR&ECR360, cel mai avansat instrument pentru măsurarea și dezvoltarea inteligenței emoționale. Misiunea mea este să însoțesc oamenii să progreseze în viața personală și implicit în carieră, prin dezvoltarea coeficientului lor actual de inteligență emoțională.
Un alt cutremur personal l-am resimțit în noiembrie 2024, când am pierdut-o și pe mama. Un carusel emoțional care încă se vrea explorat. Nu degeaba am ajuns să „lucrez” cu emoțiile. Nu știu cum aș fi putut să gestionez atât de multe emoții și întâmplări, dacă nu eram pregătită și educată în direcția asta. Astfel că misiunea mea personală este despre a-i ghida pe oameni să fie atât de pregătiți emoțional încât indiferent ce le aduce viața, ei să știe să iasă învingători din nou și din nou.
Dacă și tu vrei să dobândești resursele emoționale care să te ajute să mergi prin viață cu încredere și determinare, abia aștept să te ghidez. Poți afla exact cum de pe website-ul meu, andreeanegoita.ro. Iar dacă ai întrebări, mi le poți trimite prin email la [email protected], și voi reveni eu către tine.
Acum… ce îmi poți spune despre tine?