Am primit întrebarea asta  într-un mesaj pe Instagram.

M-am simțit, în primul rând măgulită. Pentru că persoana care m-a întrebat, a avut încredere în mine că pot oferi un sprijin. Mi se pare un subiect pe cât de intim, pe atât de important. Și pentru că este atât de important, îi voi dedica mai mult spațiu decât un story de Instagram.

Urmăm, de multe ori, cursul vieții altora, fără să ne gândim dacă și nouă ni se potrivește. Bifăm căsuță după căsuță și ne întrebăm apoi de ce nu ne simțim împliniți. Trăim frica generațiilor trecute și punem presiunea unei societăți întregi pe umerii noștri. Fără să avem răbdare să verificăm ce e în mod real, în acord cu nevoile noastre.

Draga mea,

Să știi că nu ești singură. Și eu, la fel, ca și tine, m-am întrebat de multe ori dacă sunt pregătită pentru asta. Sau cum îmi dau seama dacă sunt pregătită. Răspunsul, de multe ori a fost că nu știu. Aud de multe ori, în jur: dar stai așa, că nu vei fi niciodată pregătită. Ce mai aștepți? Însă, cu cât trece timpul, cu atât îmi dau seama, că e dreptul meu să iau decizii în funcție de mine și nu de un curs pe care cei din jur l-au urmat.

Vreau să știi că și mie îmi este frică și că nici eu nu am habar. Păstrez în corp, încă, frica generațiilor trecute, când nu era cel mai simplu lucru să crești un copil. Unde mai pui că atât de mulți părinți poartă încă, corvoada vinovăției că nu le-au putut oferi mai mult copiilor lor. O avem și noi în corp și în minte, chiar dacă refuzăm să o vedem.

Nu știu dacă o să îți pot răspunde la întrebare, însă îți voi spune ce cred eu că e important, din propria experiență, atunci când luăm decizia de a avea un copil, cu încrederea că tu poți și știi ce e mai bine pentru tine. Și chiar dacă nu, nu te îngrijora. Vei ști.

În primul rând, cred că e nevoie ca ambii părinți, să fie disponibili  și prezenți din punct de vedere emoțional. Pentru că un copil va apăsa foarte multe butoane și poate scoate la iveală traume emoționale puternice, care pot avea urmări asupra întregii familii, nu doar a copilului. Și când spun disponibili și prezenți emoțional, mă refer să aibă capacitatea de a sta cu emoțiile grele. Să își cunoască pattern-ul emoțional și să aibă capacitatea de a cere ajutor, atunci când lucrurile devin grele. Văd mulți părinți care sunt maeștri în arta auto-sacrificiului. Orice, numai să îi fie copilului bine. Nu, disponibilitatea emoțională, pentru mine, înseamnă să ai puterea să recunoști că poate fi al naibii de greu și că ai voie să ceri ajutor. Și că să te sacrifici nu e o soluție. Pentru a deveni disponibil și prezent emoțional, e important să îți dai voie să simți. Orice. Observă. Observă chiar ce simți în corp atunci când te gândești la dorința de a avea un copil.

Mai cred ca e esențial să existe o relație solidă între parteneri. Dacă relația nu este suficient de solidă, există riscul ca ea să se dilueze. Multe cupluri își pierd identitatea atunci când apare un copil în viața lor. Unde  mai pui că parcă nu își mai văd rostul atunci când pleacă copilul de acasă. Apare întrebarea: cine suntem noi fără copil? Terapia, coaching-ul sau orice altă formă de dezvoltare personală poate avea un rol esențial aici. Poate ține cuplul cu picioare pe pământ.

Mai cred că partenerii ar trebui să fie conștienți de toate rolurile pe care le vor avea în relație și să nu uite de unde au pornit, de fapt. Ați observat cum atunci când vine un copil într-o familie, partenera/ soția, își strigă partenerul /soțul folosind apelativul tati și invers? Parcă rolul de iubit și bărbat/femeie nu ar fi existat vreodată.

E important ca cei doi parteneri să comunice deschis despre dorința de a avea un copil. Să vorbească despre temeri, despre responsabilități, despre sprijin, despre nevoi. Nu suntem învățați să vorbim deschis despre lucrurile astea, ne ducem cu valul și ne trezim că suntem furioși, frustrați și habar nu avem ce să facem cu emoțiile astea. Comunicați deschis.

Și nu în ultimul rând, să își răspundă onest la întrebarea: de ce vor un copil. Și nici în glumă să fie: ca să îmi aducă o cană de apă la bătrânețe. Vă rog. Rupeți acest lanț. Nu există așa ceva. Un copil nu este proprietatea nimănui.

Așadar, draga mea, nu știu dacă ți-am răspuns la întrebare, însă ce vreau să știi e că nu ești nicidecum singură. Caută în interiorul tău, fără teamă. Dacă acum se simte ca un nu, asta nu înseamnă că e mereu nu. Dă-ți timp. Fii sinceră cu tine și cu cei din jur. Dacă e da, go for it. Îți vei da seama pe parcurs ce e de făcut. Caută sprijin fără să îți fie teamă să îl ceri.

Și oricum ar fi, nimeni nu îți poate spune ce e de făcut, pentru că tu ești singura care are acest drept.

Cu multă iubire și gânduri bune.

Sursa photo: https://unsplash.com/