Când am învățat că nu sunt perfectă și că nu le știu pe toate am reușit să îmi dau seama ce mă deranjează la ceilalți. Când am învățat că a fi tolerant nu înseamnă să accepți toate atitudinile mai puțin fericite ale celor din jurul nostru ci a-ți da seama de propriile limite, am reușit să recunosc ce era în neregulă în relațiile cu ceilalți. Sau chiar la mine.
Când am învățat că iubirea de sine înseamnă să reușești să îți recunoști slăbiciunile, parcă am început să trăiesc în altă lume. Când mi s-a spus că 80% din oameni nu sunt buni am început să mă feresc. Când am învățat că așteptările de la oameni distrug relații, m-am echilibrat. Când am învățat să mulțumesc pentru lecțiile pe care le primesc parcă lumea avea altă savoare. Când am învățat să mă accept, în adevăratul sens al cuvântului, așa cum sunt, abia atunci mi-am dat seama ce înseamnă adevărata iubire de sine. Când am învățat că agresivitatea față de ceilalți nu este a lor ci a mea, am avut puterea de a recunoaște că sunt om și că nu sunt perfectă. Nu le știu pe toate, nu vreau să le știu pe toate și ar fi cazul sa mă opresc din a pretinde asta.
De ce mă afectează acțiunile celor din jur? Pentru că am așteptări prea mari. Mă aștept ca toți oamenii să fie buni și frumoși prin esență. Și vreau să cred că am mereu dreptate. Este imposibil. Asta se învață cu trecerea timpului.
Și am mai învățat că plânsul se oferă întâmplărilor care merită cu adevărat. E un preț prea mare de plătit pentru fleacuri. În lucrurile și întâmplările care contează cu adevărat merită să pui emoția mai presus de rațional. Însă în rest? NU. Rațiunea primează simțirii. Societatea condamnă, din păcate, sentimentele.
Ce ar trebui să fie realist pentru propria persoană sunt așteptările de la noi înșine. Astfel că atunci când ești perfecționist, într-un mod obsesiv de altfel, îți setezi niște obiective pe care cu greu vei reuși să le îndeplinești fără să te rănești.
Am învățat că unele atitudini ale celor din jur, care mă afectează de altfel, nu sunt raportate la mine. Deși eu așa le percep. Sunt ale persoanei care mi le adresează. Am învățat să fiu mereu pregătită de schimbare, de adaptare. Că ce am avut azi dimineața în minte s-ar putea să nu se mai potrivească cu acțiunile mele de peste săptămâni sau chiar mai scurt, zile.Mi s-a spus că perfecționismul poate fi o calitate. Însă nu atunci când este dus la extreme. Așa cum am făcut eu până acum.
Că dacă eu ofer zâmbete și prietenie mă aștept să primesc dragoste înapoi. Am învățat că așa ceva este posibil doar în basme. Că persoana de la care așteptăm înțelegere va fi exact aceea care nu ne-o va oferi. Și asta da, ține tot de așteptările pe care ni le oglindim vis-à-vis de celelalte persoane. Că dacă cineva nu este conform așteptărilor mele nu e cazul să forțez lucrurile și să le găsesc motive care să oglindească bunătatea lor. Cred cu tărie că oamenii buni din stare sunt buni și atât. Lor nu trebuie să le găsești motive să facă parte din viața ta sau scuze pentru comportamentul față de tine. E ideea de a alege doar oamenii frumoși din viața noastră. Și cred că este dreptul fiecăruia de a da la o parte ce nu e bun din cursul vieții.E ca și cum ai încerca să mănânci o prăjitură care nu îți face plăcere doar pentru că e mai ieftină față de cea pe care ți-o dorești cu adevărat. Sau e ca și cum ai mânca ceva ce nu îți place doar pentru că părinții sau persoanele din jur te forțează. Așa ne pierdem propriul gust și propria alegere. Cam așa e și cu oamenii care nu ne plac. Nu trebuie să ne forțăm să ne placă, trebuie să îi alegem doar pe cei pe care îi vrem în viața noastră.
Am învățat că ce contează cu adevărat este ceea ce faci între start și finish. Pașii dintre aceste două extreme îți vor ghida succesul în orice domeniu ar fi acela. Nu poți fi concentrat doar pe scopul final întrucât pierzi din plăcerea micilor acțiuni pe care le faci pentru a îndeplini acel obiectiv. Nu degeaba se spune că “nu știm nimic despre ziua de mâine; treaba noastră este să fim buni și fericiți astăzi” (Sydney Smith).
A fi perfecționist înseamnă a trăi într-o stare permanentă de tensiune cu tine însuși și cu cei din jur. E ca un cerc vicios. Tu ai așteptări mari de la tine implicit de la cei din jur. Când vei învăța să dai la o parte această atitudine se restabilește un echilibru. Greu de găsit de altfel.
Am învățat că emoțiile, inclusiv plânsul, nu denotă slăbiciune. Puternici sunt oamenii care își recunosc sentimentele și care sunt dispuși să nu și le îngrădească. Însă am învățat că puțini sunt oamenii care merită aceste emoții.
Am învățat că înțelegerea întâmplărilor mai puțin fericite din viața noastră sunt o lecție pe viață. Și că puterea și capacitatea de a le recunoaște și de a mulțumi celor care ne-au furnizat aceste întâmplări este tărie de caracter.
Am învățat că să fugi atunci când ceilalți aruncă cu săgeți în tine e acceptarea faptului că și tu ești om. Și dacă nu ești dispus să îi faci față, nu lași capul plecat, ci te îndepărtezi cu capul sus de pericol. Un pericol este de învins atunci când persoanele sunt pe același nivel. Este imposibil să compari două picături de apă între ele, dar să compari laptele cu apa… Unul dintre ele sigur va lăsa urme pe pahar. Și s-ar putea să nu mai ai putere sa le cureți.
Am învățat că dacă nu deții armele potrivite și ții la sufletul și integritatea ta, te retragi. Cu capul sus și zâmbetul pe buze. Am învățat că să îți ții mintea ocupată cu întâmplările de ieri strică simțirea momentului de azi. Asta dacă nu ai învățat nimic din asta. Învață să lași să treacă. “Just let it go”, cum spun americanii. E ca timpul. Diferența e că timpul nu îl poți controla, însă atitudinea ta față de întâmplările de ieri cu siguranță poți. E pur exercițiu. Și toți putem să avem o versiune mai bună a noastră cu trecerea timpului.
Am învățat că sfaturile gratuite pe fondul timpului tău permanent dedicat învățării sunt o degradare a muncii tale și o ignorare a valorii pe care o ai. De aceea, păstrați-vă sfaturile pentru cei care merită cu adevărat și pentru cei care vi le cer.
Am învățat că “mulțumesc” este un cuvânt atât de prețios încât ar trebui folosit cu moderație și doar atunci când considerăm că merită cu adevărat. Altfel, își pierde din autenticitatea și valoarea inițială pentru care a fost creat.
Am învățat că să mă aștept ca ceilalți să înțeleagă cum mă simt este o pretenție mare chiar și de la mine însămi. Dar de la cei din jur. Am învățat că puterea de compasiune există doar în oameni a căror durere sufletească a fost la un moment dat cât un munte. Și asta sigur depinde de caracterul omului, întrucât nu toți cei trecuți prin viață își și învață lecția. De aceea grija atunci când ne alegem oamenii din jur este importantă pentru sufletul nostru.
Am învățat să fac diferența între omul care cu adevărat se află în fața ochilor și omul perceput de mine.
Am învățat că învățarea este ca un anotimp de primăvară. Îți înflorește sufletul și mintea. Asta dacă sufletul și mintea îți sunt cu urechile ciulite. Eu am fost și nu încetez să mă bucur și să fiu recunoscătoare pentru toate lucrurile frumoase din viață grație acestui proces. Și că recunoștința este un sentiment înălțător cu cea mai puternică vibrație în univers atunci când este sincer.
Să fim așadar imperfecți și să avem curaj să arătăm asta.
Sursa photo: https://unsplash.com/